#include<iostream>

#include<cstring>

using namespace std;

int main()

{

string i_went_to_that_nye_party;

cin>>i_went_to_that_nye_party;

string we_started_talking_again;

if(i_went_to_that_nye_party==”yes”) we_started_talking_again=”yes”;

bool i_skipped_class;

cin>>i_skipped_class;

bool i_met_you;

if(i_skipped_class==1) i_met_you=1;

char i_learned_that_song_by_heart;

cin>>i_learned_that_song_by_heart;

char i_cried_myself_to_sleep;

if(i_learned_that_song_by_heart==’y’) i_cried_myself_to_sleep=’y’;

int you_did_not_kiss_me;

cin>>you_did_not_kiss_me;

int i_met_him;

if(you_did_not_kiss_me==2) i_met_him=1;

float you_did_not_talk_to_me;

cin>>you_did_not_talk_to_me;

float i_left;

if(you_did_not_talk_to_me==100000) i_left=1;

double you_responded;

cin>>you_responded;

double i_found_you_again;

if(you_responded==100000000) i_found_you_again=100000000;

string you_commented_on_my_post;

cin>>you_commented_on_my_post;

string i_hurt_you;

if(you_commented_on_my_post==”yes”) i_hurt_you=”yes”;

bool they_stopped_reminding_me_of_my_desperation_for_attention;

cin>>they_stopped_reminding_me_of_my_desperation_for_attention;

bool i_have_forgotten_you;

if(they_stopped_reminding_me_of_my_desperation_for_attention==0) i_have_forgotten_you=0;

cout<<“forgive me”;

return 0;

}

My parents always watch football together. They cuddle, and occasionally giggle… always holding hands when one player is about to score. My dad doesn’t even like football. Or any sport, for that matter. My mom can’t stand laying down on couches. She hates sitting still, wherever that might be. Is that what love is? Is that what I’m supposed to want? Is finding comfort with someone in the discomfort I’ve created… desirable? Do I have to give up my sanity and needs for your sake? Am I supposed to strive for a painful closeness with you? I hate football and I hate couches. I hate not talking and I hate not listening to someone. I hate touch and I hate people sitting nearby. I love kissing and I love intimacy. I love people and I love late night talks. I love the idea of love and I love what my parents have but I’d hate all that comes with it. I don’t want to end up feeling trapped with someone. I’m told I should want this. I should want to spend my insignificant life with a being just as utterly disgusting as myself, sitting on our couch watching football, putting our children to bed every night, waking up next to one another every single damned morning of our lives. I should want this. I want this. I want this? I hate humankind and I love ourselves, I love mundane things but I despise them, I love my parents but they drive me crazy and all I ever hear is I should be grateful they’re still together. I should be grateful they love each other and I should be grateful I know what love is; I should be grateful they’ve shown me what I should want in life. I want love. Do I know what love is? Do I want it? Do I want to spend the rest of my days with another living, sentient being? A flawed person? Do I want to be caught in whatever lie our marriage is? Could I deceit for that long? Could I make myself want a life with them? I love you but I hate the way you touch me, I love your eyes but your smell is disgusting, I love the way you hold my hand but I hate feeling your sweat in my palms, I love your adoration but I hate your shyness; I love the idea of you but I hate the reality of us.

Mă respecți când mă țin de mână cu iubita mea atât de convențional frumoasă; când mă aranjez asemenea ei, când aleg să mă ascund în spatele unor fuste jalnice; când mă folosesc de toate lecțiile de teatru pentru a mă îmblânzi pe mine însămi; când mă eliberez, drastic diferit de cine sunt cu adevărat. Privesc absent la fața mea. Sunt aproape respectabilă ca femeie masculină, dar nu mi s-ar permite a îndrăzni să fiu bărbatul feminin. Sunt un corp frumos și dezirabil într-o minte prea bolnavă. Mi-e interzis a fi alteritatea unor unice și universale experiențe. Mă respect pentru că sunt; pentru că sunt nonconformă și lipsită de romantism. Sunt respectabilă pentru că sunt o drag queen deplorabilă și cu rujul mult prea lat. Mă simt respectată când iubita mea îmi sărută pieptul și înțelege cât de mult mă urăsc. Sunt deformată, sunt inumană. Sunt ea și el și noi și nimeni. Sunt nimicul împlinit. Sunt totul nesătul.

Înțeleg că nu-s doar eu; sunt eu, sunt tu și toți. Sunt întregul și umanul infinit.

Orice explicație ți-aș da pentru faptul că mă intrigi ar fi o minciună. Fizicul e efemer, dar nu numai el. Personalitatea ta și a mea și a tuturor se schimbă necondiționat. Nu ești același om pe care l-am cunoscut cu un an în urmă. Nu te iubesc pentru modul în care treci prin lume, pentru cum te faci auzit sau pentru felul tău de a-mi observa existența. Te iubesc pentru că ești. Te iubesc pentru cine ai fost, ești și vei fi.

Tu ești copilul mic din tine, cel care a avut prima revelație a mediului înconjurător. Ești elevul de școală primară care a scris întâia compunere de care este mândru. Încă ești adolescentul care tocmai află cine este și ce înseamnă “acasă”. Pentru mine, tu ești zilele de primăvară petrecute citind sub soare. Gândește-te la mine. Îți amintești ce făceam? Cum vorbeam, ce purtam? Îmi știi toți acei câțiva pistrui de care sunt atât de mândru? Cum te simți în prezența mea? Ții la mine?

Iubesc tot ce ai fost pentru că iubesc prezentul ființei tale. Și dacă nu te voi mai iubi, înseamnă că nu am făcut-o niciodată. Îmi pare rău pentru speranța unui fals viitor, și îmi pare rău pentru minciuni. Nu îmi pare rău că vreau să te iubesc. Tu vrei să mă iubești?

-text suport: Andrei Pleșu -Tipuri de trecere, Dilema veche, nr. 308, 7-13 ianuarie 2010-

Dacă viziunea despre lume reprezintă modul de a te raporta la propria viață, la cei din jur, la dorințele și nevoile personale, iar diversitatea este caracterul de variațiune al unui obiect supus analizei, atunci putem vorbi despre omenire ca sălaș pentru mozaicul tipurilor umane.

  Diversitatea viziunilor despre lume este benefică pentru dezvoltarea personală și progresul social spre care ar trebui să ne îndreptăm ca reprezentanți ai umanității. Pornind de la această ipoteză, vom analiza starea naturală a personalității și ușurința de conformare la un tip selectat.

  Aplicarea unei astfel de premise deschide o cale spre a identifica lucruri despre propria fire, precum plăcerile, credințele, motivațiile. Astfel, interacționând cu persoane dintr-un tip diferit de al nostru, ne putem creea o schiță a modurilor în care personalitatea noastră se aseamănă sau nu cu multitudinea celorlalte observate de-a lungul vieții. Admirația față de cineva și față de comportamentul său duce la regândirea și reevaluarea propriilor obiceiuri, învățând ce este bine sau atractiv pentru noi înșine. Prin acest proces îndelungat de autocunoaștere, nu stagnăm într-un tip de personalitate nesatisfăcător sau nepotrivit doar pentru a împlini dorința de a adera la un tipar deja construit, ci ne permitem a evolua în altceva sau în altcineva. De exemplu, secvența “Dacă stau să mă gîndesc mai bine, mai sînt încă sute de tipuri și combinații de tipuri. În fond, tot atîtea cîți oameni există pe lume. Și deși mă recunosc în cîte o parte din toate cele de mai sus, despre mine n-am zis încă nimic.” și însuși titlul articolului “Tipuri de trecere” confirmă dificultatea de a încadra o persoană într-un singur tip pentru o perioadă îndelungată de timp, datorită dorinței de schimbare și neputința de a o îngrădi.

  De asemenea, aceasta creează toleranță pentru stiluri de viață și existențe diferite. Prin familiarizarea cu unele dintre tipuri, ajungem să înțelegem mai bine motivul și modul în care persoanele din jurul nostru reacționează, ce le bucură, ce le displace, și așa mai departe. O lume monotonă din punct de vedere psihologic ar fi o lume lipsită de întrebări și evoluție, lipsită de compasiune pentru potențialele excepții și devieri de la normalitate, o lume pierdută. Sufletul are nevoie de expansiune precum un șarpe trebuie a-și leapăda vechea piele. Neoferindu-i șansa de a crește, acesta nu va face altceva decât să aștepte un moment de slăbiciune pentru a se descotorosi de trecut și a-i răni pe cei din jur, pornind de la o frustrare de natură interioară, persoanală. De exemplu, constrângerea unei persoane de a se comporta neconform propriei personalități și a modului de interacțiune cu cei din jur, chiar și pentru un episod scurt, naște conflicte, nemulțumiri, îndoieli și ură față de contextul constrictor.

  În concluzie, din argumentele explicate și exemplificate mai sus, putem afirma faptul că diversitatea viziunilor despre lume este benefică umanității, prin prisma dezvoltării personale și a progresului social în ceea ce privește evoluția sufletească și tolerarea, acceptarea divergențelor naturale ale firii omenești.

Your hands are cold… Can I hold them? Can I do this for you? Will you let me touch your fingers and play with your rings? Can I do that? Am I allowed? Can I hug you tightly and whisper how much I love you in your ears? Can I hold you while you’re by my side? Can I touch your waist? Can I hold you by your shoulders? Will you let me kiss your frozen cheeks? Your flustered, cold cheeks? Can I taste the chocolate on your lips? Can I play with your blonde hair?

I like your hands. I like the way they fit just right in mine. I love your body and the way it sits over mine. I like it when the only things keeping us from being one are…our sweaters. I like it when you’re being silly and stumbling upon your feet…or words. I like it when you’re shy. I like kissing your adorable, rosy face. I love tasting the nicotine from your mouth. It might be bad, but I do. I love you.

And now I’m thinking of how we spent so much time apart…how we forgot about each other for a little while. This might not be what you expected at first. It’s for sure not what I would’ve thought we would end up as. But I like it this way. I like you. Could I hold you for a little longer, before I have to go?

content warning // guilt tripping, gaslighting, mentions of suicide

That feeling when you pick up a book you’ve never read before… You are completely absorbed into the story! You’re falling a little bit in love with every little thing about that world, with every single hero and villain. You are being dragged through their adventure and you feel helpless, but you love it. You love not having the option of changing something about their fictional life. It’s upsetting, you’re sad, but it’s calming.

Then you get bored with them. It’s no longer an interesting enough of a story, so you leave the book on your desk for a few hours… then, they become days… and weeks… and months… and even years. And your book finds its way on the shelf; “the forgotten shelf”. The place where all of these lonely books gather and mourn you. You are the villain. They are in deep pain, and nothing but you can make them whole again. The happiest stories you’ve ever heard of are now threatening to kill themselves. You caused this.

Your lack of discipline, lack of motivation, lack of curiosity… they killed them. They killed those stories, and now you’ll never get to find out how your favourite character turns out to make their world a better place―you killed their world, their hopes and dreams, their future. How did you dare cause so much harm? How dare you keep this going?

Many years later, you pick up the book’s corpse. It is lifeless, monotone, boring. You leaf through the pages, looking for the excitement you found yourself indulging in while you were reading it ages ago. But it’s gone. Spirit has long left. You throw the book away. The pages fall out. The last remains of what was once a portal to another world are now a useless leather piece. You pick up the mess and store it back onto the forgotten shelf… You failed.

You know when you get to meet someone and… they stick forever into your brain? Their memory is still there, years after you’ve forgotten their name or face. The feelings are just as real as back then. It’s nice to look back and remember them… more or less. A little over two years ago, I met someone who has no idea they still live in my head. It was a chilly, Saturday morning. As soon as someone introduced us to one another, I shook their hand. I think everyone thought it was odd, judging by their looks. Then I shook everyone else’s hands. They were photographing the event. I kept looking at them―they were pretty cool. They were dressed… weirdly, I’d say, for a teenager nowadays: wearing a matching, clean, crease-free suit and polished shoes. I was intrigued, to say the least. I wanted to get to know them. I wanted to know the reason why a 16 year old would dress that way to an informal event. That didn’t happen, though. I don’t know if they were just shy or I was a bit intimidating―since I am a really loud and bubbly person―, but they avoided having a conversation. Since then, I’ve only met them one more time, during that same year. Someone asked me to come to this high school they go to and that’s when I saw them in the hallway. It’s an orthodox high school, and the building is really old. Though, it’s a pleasant view. I’ve never gone back there ever since. Even though we talked for less than a minute in our whole lives, they stuck to my brain. Somehow, for some reason, they changed me. I’m sure of that. And I wish I could tell them. Oh look, I am romanticizing every little thing about my life once again, what a surprise! But I truly miss them… in a way that you can miss a stranger. Their name faded away really quickly from my mind in, probably, less than a week. And their face disappeared in a few months. But I know I would recognize them if we ever passed by each other. I know it. I know who I’m looking for. Goodbye and see you soon, stranger!

Oh, to indulge in tasting fine wine with my dearest lover… To look at the world through the eyes of a drunken poet, to love someone without restrictions and fear. To declare your admiration, only for you to go on separate paths the next morning. Evoe! for it is a bacchanal between two souls. And now we’re tied together for eternety. And the next day the taste of wine will have left my thirsty mouth. And our lips will have separated. We will have whispered “Good bye!”… So I will be drinking cheap spirits in hopes to find you, to meet you once again! And I will cry at the thought that you were my dearest love… but you’ve already left. Now my whole life I will be waiting for you, here. And I miss you greatly. With love, Your Bacchus.

trigger warning // mention of death

We are immortal. “Why? How?”

Have you ever stood up for a point until it was proven wrong? Well, I believe I am immortal. I don’t know wether that’s wrong until I’m proven otherwise. But how can I be proven wrong if I’m not aware I’m dying–while dying, of course. What if I die peacefully in my sleep? I(the one attached to this physical body) would never know I died. So that means I’ve never been proven wrong. I’ve never been proven that I am not immortal. Therefore, I must be immortal. So are you, or anyone else. Sure, others around will say I’m not immortal. But *I* haven’t been proven wrong. If they belived I was immortal, then yes: they would come to the conclusion that I’m not immortal. But, at the same time, I know for a fact I am immortal because I haven’t seen evidence to disprove my statement. I am immortal until proven otherwise.