Străină

Mă uit şi-i întuneric. Mă uit şi caut lumina din vasta beznă de pe cer. Mă uit şi observ cum urcă, sfios, treptele raiului. Ocrotitorul şi nimicitorul meu. Al nostru. Dătătorul de viaţă şi hoţul de clipe. Indispensabilul nedorit. Şi mă uit spre el, captivată…orbită.

Maşina merge repede; parcă prea repede. Ce n-aş da să se oprească-n loc –şi maşina, şi timpul care parcă accelereazā odată cu schimbarea vitezei. Un copac acoperă soarele, al meu soare. Al nostru. Îmi mut privirea sprea dealurile-nverzite. Am un gol în stomac…ar putea fi ori multitudinea de emoţii, ori răul de maşină.

Cercetez cerul, acum azuriu, cu ochii goi, lipsiţi de expresivitate. Se spune că ochii sunt fereastra sufletului; bine de ştiut că sunt lipsită de aşa ceva. Totuşi, mă simt oricum numai goală nu. Sunt uimită, fericită, furioasă şi tristă. Sunt plină de emoţii. Şi, totuşi, ochii-mi sunt goi. Şi mă-ntreb dacă nu cumva îmi maschez faţă de mine însumi goliciunea şi incapabilitatea de a simţi ceva prin atâtea emoţii. Mă întreb de ce nu pot plânge.

Şi mă uit spre al meu soare, căci mi-a văzut toate necazurile şi s-a supărat cu mine; şi mi-a văzut toate bucuriile şi s-a fericit cu mine. Îi povestesc despre cum mă simt. Străină în al meu corp. În a mea fiinţă. Îi povestesc despre tine. Vreau să mă întind, s-ajung spre cer. Să zbor şi să fiu alături de soare… şi să mă umplu de sentimente. Îmi zâmbeşte, iar eu îi zâmbesc înapoi şi cad, şi tot cad…